Richard Clayderman - Corazón de Niño

Am dat ieri de această piesă. Începând chiar de la nume, este de o frumusețe aparte. La început, parcă  te întorci în timp, te apropii de ferestrele casei în care ai copilărit...este seară.. 9-10 p.m. ..draperiile sunt trase, dar le tragi...odată ce apare și în clip poza cu cei doi copilași. 

„A fost odată ca niciodată” - începe pianul să spună povestea fiecăruia. Mă simt atât de copil când o ascult... îmi vine să mă învârt, să alerg, să bat din palme și, totodată, îmi crește dorința de a cânta și eu o melodie care să umple inima auditoriului... 

Ce îmi spune melodia asta? Nimic. Și, totuși, multe. Mult prea multe. Trecut, prezent, viitor. Speranțe vechi și noi, dezamăgiri, bucurii, eșecuri, pierderi.. Îmi vorbește despre speranță foarte mult. Zâmbete. Muzică. Profunzime. Artă. Frumusețea vieții. Iubire. Liniște. Încredere. Talente și talanți. Voință. Amintiri. 

Ah, nu pot defini ce simt..mă regăsesc în melodie. Sunetele gingașe, subțiri ale clapelor parcă îmi trădează neputința mea de a fi mai încrezătoare, sigură și curajoasă. Atâta am lăsat nespus...și parcă aș vrea să spun, dar mă abțin. Apoi, sunetele mai grave puțin, momentele în care reușesc să mă comport corespunzător vârstei mele, când o iau de la capăt după ce s-a dus totul, când iau o alegere și o respect, când îmi propun ceva, când „iau taurul de coarne”, când sunt hotărâtă... 

Mai sunt niște instrumente, care îmi pot defini firea mea schimbătoare, vulcanică și, totodată, lirică, de visătoare. 

Foarte interesant e că mamei i se pare nostalgică compoziția asta, iar eu...nu pot să nu zâmbesc larg când o ascult...îmi vine și să plâng, da, dar nu de tristețe. Oare de ce nu simt tristețea din ea?... Sau poate trăiesc altfel melancolia...mereu mi-au plăcut melodiile/ cărțile/ filmele mai triste... deși eu mă bucur de ele.