Lecturile din programa pentru bac....

... nu sunt chiar atât de prost alese și nici outdated. Și chiar dacă ar fi - nu le scade din importanță. De ce?

Pentru că limba și literatura română nu este o oră de dezvoltare personală, este de limba și literatura română. Pentru că acele opere au o greutate în contextul în care au apărut. Au fost puncte de hotar în evoluția literaturii noastre. Fiecare operă are elemente specifice. 

Și, atenție!, este limba si literatura ROMÂNĂ, de aceea nu avem pentru bac opere de străini, nu că le-am situa undeva sub scrierile românilor dpdv calitativ. Este ca și cum ne-am întreba de ce nu studiem și texte de Tolstoi la limba franceză sau de ce nu învățăm să folosim o parașută la ora de sport. 

Am făcut de curând o altfel de recenzie, unde am scos în evidență câteva învățături ACTUALE din Ion (de Liviu Rebreanu). Mi-a plăcut acest roman pentru greutatea moralei. 

Am uitat să adaug lecția ascultării: dacă Ana ar fi ascultat de tatăl ei, așa alcoolic cum era, nu ar fi ajuns unde a ajuns.... 

Ideile evidențiate:
1. Nu credeți toate lingușelile: unii pot simula chiarsentimente înalte pentru a-și atinge, mârșav, scopurile!
2. Lipsa de afecțiune la copii îi face vulnerabili și vor fi ușor păcăliți de orice vorbe frumoase, dar fără o bază, devenind victime ale unor persoane abuzive.
3. Ceea ce spunem într-o doară s-ar putea să devină armă împotriva noastră! (să nu vorbim în deșert!;) )

Părinți, copii, fete, băieți: citiți, că n-o să vă pară rău, dacă priviți dincolo de ambalaj!😊

Demitizări...

Lupte interioare de târzie adolescență...

Mă uit împrejur și sunt indignată de comportamentul și atitudinea unor oameni. Mă lovesc tot mai des de latura mea defensivă neexersată. Dacă nu suporți nesimțirea celorlalți, ești perceput ca egoist, neînțelegător, poate chiar deplasat. Trebuie înfrântă dorința de a face pe plac oamenilor, de a da bine la imagine etc. O categorie de oameni față de care simt repulsie o reprezintă cei care, de dragul de a da bine la public, își însușesc o pregnantă lașitate.
Ultimul șoc: o colegă mă zgârie pe mână în fața profesoarei, dar aceasta din urma nu îi spune nimic "favoritei". Sunt supărată pe mine că sunt și eu, uneori, prea lașă ca să spun lucrurilor pe nume, să semnalez ce nu este în regulă.
O altă categorie îi include pe cei care nu își cunosc locul. Se bagă în discuții neinvitați, pun o sumedenie de întrebări despre lucruri personale, nu te lasă deloc să te plimbi liniștit cu altcineva, că hop! și ei. Alții îți mai și cer servicii. Bunul simț al unora mai trebuie scăzut în lumea de azi. Pentru că foarte mulți vor să le fie slujită lenea.

Epidemia curajului fals

Circula prin scoli intr-o veselie. In scolile in care exista si elevi cat de cat studiosi, desigur. 

Ieri am fost anuntati ca dam azi lucrare la info din ce am lucrat in ultimele doua saptamani (si nu ca am fixat notinuile, ci doar am facut probleme tot mai avansate, fara sa putem tine ritmul cu al doamnei) si o idee indrazneata a gasit ecou in mintile mai multor colegi - sa plecam de la info.Fac un poll pe grupul de pe mess si singurul copil care voteaza ca nu pleaca...ghiciti?

nu au votat toti, ce-i drept

 eram eu! In fine, au venit cateva mesaje revelatoare ale nivelului de educatie primit de cativa baieti (doar baietii au scris, nu fac discriminare), dar evenimentul supriza a fost ca am ramas 11 copii la test!

Dragi elevi, nu mai spuneti ca nu va intereseaza notele daca plecati cand auziti de teste. Nu spuneti ca nu veniti ca sa convingeti restul lumii sa plece iar voi va razganditi pe urma. Nu va luati de viata celor care spun cu amabilitate ca, intreaga clasa de ar pleca, o sa ramana la scoala. Respectati-va cuvantul, pentru ca si altii sa vi-l respecte. 

(Deznodamant: doamna a trecut absente, ne-a dat cel mai usor test din istorie si a zis ca, avand in vedere ca data viitoare restul vor fi mult mai stapani pe structura invatata, vor primi o problema cu un grad de dificultate proportional cu timpul de pregatire. Nimic de pierdut, dimpotriva - un 10 extrem de usor luat)

Incurajez adevaratul curaj, acela de a te afirma, de a avea personalitate, de a nu te lua dupa spiritul de turma - daca asta a ajuns dovada de curaj!!! Sustine-ti cauza, caci, la "greu", toti spun ca fiecare a facut ce a facut pe cont propriu!!! 

H-Ug

Înainte de toate...Primul 10 la engleză la lucrare 

Am avut o activitate la festivitati..doi frati voluntari greci si un african ce a studiat in Grecia ne-au prezentat proiectul lor H-Ug (Help Uganda, iar prescurtarea este foarte reprezentativă) printr-un filmuleț. Ei ne-au vorbit în engleză (si am înțeles ), iar clip-ul era în greacă si subtitrare în română. Proiectul a fost susținut de un preot ortodox de origine africană, din câte am înțeles.

Fata povestea emoționată: "Copiii erau încântați că vedeau oameni albi, ne frecau pe mână, crezând că poate va dispărea culoarea albă de pe noi".

Ce mi s-a părut  important de reținut? Ce mi-a plăcut? Acele popoare nu au bani pentru a merge la scoala. Si noi nu stim cum să facem să scăpăm de ore. Acei copii s-au bucurat când au primit de la "muzungu" (asa îi numesc ei pe albi) niste creioane pe care unii dintre noi le rupem la nervi,pe care le privim cu indiferență. Acei copii s-au bucurat pentru un banal creion, iar noi...care avem atâtea?? Ne plângem mereu!  Grecoaica a zis la un moment dat în filmuleț că, datorită sărăciei, acesti copii au învățat să valorifice bunurile, să le aprecieze cum trebuie si să se bucure de ceea ce au. Iar noi? Ce facem noi?? Mai nimic. (bine...sunt excepții multe. Eu aşa m-am simțit...normal că nu toți sunt nemulțumiți ca mine. si să nu fie!!)

A zis africanul: "Să zicem că o familie are 5 copii. 3 se duc să muncească împreună cu părinții, iar cu banii primiți îi duc pe ceilalți 2 la scoala". Voi realizați? Acesti oameni muncesc pentru scoala. Acesti copii trebuie sa muncească pentru frații lor. Îi respect...înseamnă că sunt generoși. În familiile de albi...cred că s-ar privi cu ciudă copiii între ei: el merge la scoala, eu nu (asta în cazul în care, să presupunem, familia ar avea mai mult de 2 copii pentru a avea pe cine să trimită la scoala si pe cine să ia la muncă).

La final, toți cei din sală am fost rugați să scrim pe o hartiuță un mesaj pt copiii de acolo si să dam un creion sau un pix (dacă vrem), lucruri care vor fi duse de cei doi frați acolo când se vor duce din nou. De asemnea, am primit si câte o carte poștală din partea voluntarilor...

Dumnezeu e drept. Nu dă nimănui mai mult decât poate duce. Si răsplata va fi pe măsură... Poate ne(mi)-ar trebui o lecție pentru a învăța să apreciem ceea ce avem deja aşa cum trebuie, să fim recunoscători, multumitori!  Aceasta prezentare a proeictului chiar ar putea fi inclusă în lista activităților pentru săptămâna "Să știi mai multe,  să fii mai bun!". 😊

Martie

Am rămas puțin în urmă cu postarea, dar n-are-a face :) A fost o lună mai liniștită, mai frumoasă, mă bucur să văd că se apropie vara cu pași repezi. Nu sunt multe de spus...  Voi face câteva recenzii (să văd când, săptămâna este destul de grea). 

Aș vrea să mai citesc romane scrise de oameni din biserică...sunt ușoare pentru mine...îmi plac. Au mici devieri :) , dar trec cu vederea. Nici nu prea poate oricine să scrie o carte fără greșeală. Autori? Cătălina Dănilă, Maria Pastourmadzis  și...îmi mai recomandă cineva ceva? :) Iar ca și cărți „neduhovnicești”, vreau să termin „Marturii despre Eminescu”, „Să ucizi o pasăre cântătoare” „Mândrie și prejudecată”, „Winnetou”, „Little Women and Good Wives”. Acum sper să îmi pot materializa dorințele :)

Ce am învățat? Fiecare are crucea lui. 

Să aveți un aprilie senin! Să treceți cu liniște și rugăciune aceste ultime două săptămâni de post! O zi frumoasă!

Să nu judecăm...

Cuvânt de la predică: "Fraților, nu judecați pe nimeni, că îl terminați pe omul acela! Îl judeci și tu, îl judecă și altu, îl judecă toți, iar el simte gândurile rele, îl terminați! Dar dacă s-ar ruga toți pentru el, nu s-ar schimba ceva oare?!"

Băieţelul înţelept şi căţeluşul lui

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 9 ani intră şi întreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 15 şi 30 dolari. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 3 dolari … şi apoi întreabă: “-Aş putea vedea căţeluşii?” Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, iar din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 6 căţeluşi frumoşi. Al şaptelea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia! Băieţelul întreabă: “
- De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi așa va şchiopăta toată viaţa! “
- Acesta-i căţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “
- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a supărat şi a răspuns: “
- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 1 dolar, până voi achita preţul lui întreg!” “
- Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb. “
- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!
”Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “
- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

De cele mai multe ori oamenii judecă după aparențe, după lucruri slabe fără să pătrundă în profunzime. În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar! Țineţi minte că Dumnezeu este Cel mai bun Prieten, când toți oamenii vă vor părăsi, din slăbiciunea lor, El întotdeauna va fi alături de dv.!

Cuvinte de folos - Iosif Vatopedianul

Mărgăritare de mare preț...

Din perioada colindelor..

Lainici ianuarie 2017...

Plimbare prin parc

Seară frumoasă la strană...frumoasă muzica...

Unirea mică

 Îmi pare enorm de rău că nu mă bucur de moment așa cum ar trebui... Uneori sunt prea convinsă că totul va rămâne la fel... 

Mulțumesc, dragi prieteni din ASCOR pentru aceste minunate ”boabe de mângâiere pentru vremurile grele...”!

Optimism

Am fost plăcut surprinsă când, după olimpiada pe școală/locală la mate, domnu profesor a întrebat un băiat ce a făcut, întrucât nu s-a calificat mai departe. Băiatul, foarte bine-dispus, a răspuns zâmbind:
-Ăăm, mda, a fost oo experiență foarte frumoasă!
-Aa, tu ai fost acolo pentru experiență!, i-a întors domnu zâmbetul.
-Da..ştiți, tot răul spre bine.

Eii, aici voiam să ajung. M-a atins atât de tare ce a zis, încât as spune că m-a lovit, dacă aș fi sigură că nu las loc de interpretări. A fost unul din acele momente în care ți se deschid ochii, în care înțelegi ceva ce știai de când aveai 5-6 ani...sunt mirată de mine însămi: oare câte nu înțeleg, de fapt?! Îmi este teamă să aflu dacă nu pot găsi și o rezolvare.

Am mai auzit o vorbă: "în orice rău e şi un bine". Ei, da, azi am terminat de citit o carte pentru şcoală, anume "Oraşe de hârtie". Am citit-o pe nerăsuflate, mi-am dorit tare mult să ajung la final - dezgustătoare pentru mine. Am citit fără oprire 220 de pagini, doar-doar să termin odată cu ea. O carte tipic adolescentilor din zilele noastre. Nu sunt de acord cu multe ideologii, cu multe persective ale personajelor.

Totuși, păstrând obiceiul cu care am făcut cunoștință în  octombrie, trebuie să scot ceva bun la lumină din această creație...... Margo devenise o obsesie pentru personajul-narator..si nu numai. Toți o priveau ca pe o tipă frumoasă, dar exagerat de ciudată, misterioasă, puțin sărită de pe fix ( într-un fel drăguț), plină de surprize mai mult sau mai puțin plăcute. Şi, pe parcursul cărții, se decodează mesajul transmis de tot jocul vieții lui Margo: Margo era o fată, era un om, ca toți ceilalți, nu era aşa puternică pe cât părea, nu era o ciudată neobosită...era o fată!

Bine ar fi să înțeleagă toată lumea că toți suntem oameni, că nimeni nu este mai mult de atât...am vrea să fim complicați, ne complicam singuri existența, când totul este atât de simplu...de ce? Nici nu cred că se stie exact. Îmi pare rău că un mesaj atât de puternic a fost ambalat într-o povestire deseori dezgustătoare...rar vorbesc aşa despre cărți, dar sunt dezamăgită. Bine, acum fiecare o poate valorifica altfel.

Ah!, da. Am descoperit în carte (bine...nu numai aici) că, oricât de psihologi am fi...nu putem cunoaște cu adevărat pe cineva. Trist. Mulți cred cu tărie în studiile lor. De ce este omul atât de sigur pe el?...

Așadar...nu vă recomand cartea :) Dar, dacă vreodată suferiti, țineți minte că:
1.se putea si mai rău
2.tot răul spre bine ;)
3.toate sunt cu voia lui Dumnezeu,Care nu poate face decât bine.

Cancerul, dragostea mea - Mioara Grigore

Titlul a fost mult prea abstract pentru mine până să ajung la ultimul capitol, când mi s-a luminat, în sfârșit,mintea, mi s-a aprins beculețul - nu am să vă iau plăcerea de a încerca să descoperiți enigma :)

O poveste de viață cât se poate de dureroasă...multă durere, multe gânduri, multe frământări, deși femeia (care se vede ca pe un copil) nu mai are putere să trăiască, nu mai are putere să lupte, nu mai are putere să accepte realitatea. Este o carte valoroasă, ni se prezintă oameni care ştiu să iubească (cam aşa cum ziceam în postarea anterioară), care ştiu să se jertfească. Am reușit, din nou, să observ cât de neimportante sunt sfaturile în comparație cu exemplul personal, cât de mult fac smerenia, iubirea, răbdarea...mult. Şi cu siguranță mai am de văzut.

Am citit cartea în nici o zi...aprox. 3h încontinuu. Autoarea isi povestește viața. Nu în amănunt, dar în linii destul de fine cât să se poată strecura în inima cititorilor. Scopul ei nu este de a potoli setea de lectură (deşi vă asigur că am rămas uimită -cum rar rămân- la unele pasaje, la unele figuri de stil, la unele aluzii, la unele idei sau gânduri surprinse atât de bine), nu, căci nu se folosește nimeni de viața sa pentru aceasta... nu ştiu cu certitudine care este scopul, dar cred că vrea să încurajeze oamenii să isi ducă mulțumiți crucea, să aibă încredere în Dumnezeu.

Lecții de iubire adevărată dată de un bărbat cu un suflet precum numele lui: ca de floare (Viorel), lecții de fericire si maturitate de la copii, lecții de răbdare de la soacre...multe lecții în cartea asta. Dar câtă suferință pentru a fi scrise acele rânduri! Am citit cartea la rece şi tot nu am putut rămâne indiferentă. Dacă aş fi citit-o cu tot sufletul, cred că în acest moment aş fi plâns neconsolată..dar de ce să nu spun? Sunt şi multe întâmplări drăguțe, întâmplări comice, chiar dacă râsul provocat este oarecum amar...

Nu am selectat nimic, nu m-am putut opri pentru a nota, dar am ținut să fotografiez povestea uneia din fetițele autoarei, spusă pentru a mângâia chinul mamei cu apă la plămâni..

M-am minunat citind această confesiune de 198 de pagini. O recomand tuturor! 

P. S.: Dacă sunteți mai sensibili, citiți-o, dar "cu sânge rece"-cum am făcut-o si eu ;) Ar fi păcat să nu vă folosiți de această carte.

Cea mai mare minciună pe care o auzim peste tot

<<Să reţineţi că una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastră este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea. Ni se inoculează această minciună, prin literatură, presă, filme, încă de când suntem copii. Ni se spune că nu putem fi fericiţi decât dacă ne găsim jumptatea. Este o minciună care datează cam din perioada romanticilor, când omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi caută să pună pe piedestalul pe care stătuse Dumnezeu un alt om, persoana iubită.

Pentru că fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumătate de chip. Şi nu relaţia mea cu alt om mă împlineşte, ci relaţia cu Dumnezeu. Dacă stau mereu în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, simt adevărul celor spuse de Mântuitorul: „Împăraţia Cerurilor este înlăuntrul vostru”. Simt pace, bucurie, mângaiere, echilibru. Abia atunci relaţia mea cu alţi oameni poate deveni relaxată, neposesivă, iar gelozia, controlul, invidia şi toate celelalte care ne chinuie cad de la sine.

Doi oameni care trăiesc în Dumnezeu nu pot avea decât o relaţie foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea şi o aştept de la celalalt şi el o aşteaptă de la mine. De aici vin atâtea dezămăgiri, nefericiri şi drame. Omul crede că şi-a ales partenerul greşit şi de asta nu e fericit. Îşi caută alt partener şi, după un timp, simte acelaşi gol şi aceeaşi neîmplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea greşită la viaţă, că tu crezi că exista o jumătate cu care poţi să formezi un întreg.

Noi, de fapt, ne avem rădăcinile în Dumnezeu, nu în alt om, iar seva, puterea noastra de viaţă vine de la Dumnezeu şi nu de la om. E clar atunci că împlinirea nu poate să fie decât in El. Nu de la alt om trebuie să aştept fericirea, ci de la Dumnezeu. Dacă am acea împlinire profundă în Dumnezeu, pot să am şi împlinirea familială, socială… Şi mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimbă numai dacă vrea. Mulţi sunt nefericiţi pentru că încearcă să-şi schimbe „jumătatea”. Femeile, de exemplu, ştiu că bărbaţii cu care se căsătoresc au anumite defecte, vicii, neîmpliniri. Dar se însoţesc cu ei, sperând să-i schimbe. Când iubeşti pe cineva, nu te căzni să-l schimbi, căci nu vei putea. Roagă-te pentru el, dă-i un sfat, o carte, şi mai departe rămâne lupta lui cu el înşuşi. Eu pot să-ţi pun în farfurie, dar nu pot să mănânc în locul tau, îţi arăt drumul, dar nu pot să merg în locul tău.

Părintele Ghelasie de la Frasinei spunea că nu conteaza atât duhovnicul, cât râvna ucenicului. Duhovnicul poate să fie un om sfânt, dar dacă tu n-ai pic de râvnă, sămânţa ta rămâne tot neîncolţită. Tu însuţi trebuie să pui sămânţa în pământ, să o îngrijeşti, să fii grădinarul propriei tale vieţi.

Problema nu e să-i schimbi pe alţii, ci să te schimbi pe tine. Odată ce vom face asta mai mulţi, se schimbă şi lumea din jurul nostru.

Părintele Dan Popovici, Schitul „Invierea Sf. Lazar” >>

Am găsit link-ul pe facebook. Cât de adevărat .... Copiii din ziua de azi  (de la 11-12 ani în sus) devin depresivi pentru că "prima iubire " a fost un rateu, că exul i-a lăsat , că au fost înșelați...ce viață este asta? NU AU CE SĂ FACĂ. Îsi ocupă timpul cum pot si, pentru că părinții sunt în mare parte a timpului plecați , copiii nu mai cer sfaturi adulților , se iau după modelele proaste oferite de societate...

Că tot a venit vorba... prima iubire este un concept abstract. Pur şi simplu, este PRIMA iubire. Oricum , nu ar trebui să fie atâtea iubiri........ De ce face lumea o tragedie din asta??.... Relațiile ar trebui să fie mai serioase....şi de la o vârstă mai matură .

Povestea unei mame - cum a apărut în viața ei verbul "a trăi" în locul lui "a se grăbi"

Rachel Macy Stafford este o femeie și o mamă. Aceasta a scris un mesaj foarte dur, emoționant și real despre cât de important e să nu te grăbești atunci când ai copii.

*****

Atunci când trăiești o viață nebună, fiecare minut e contabilizat. În mod constant simți că trebuie să te consulți cu lista, să stai cu ochii la ecran și să alergi undeva. Și cum ai încerca să împarți timpul și atenția, și cât de multe sarcini diferite ai încerca să rezolvi – oricum nu ți-ar ajunge timp să le reușești pe toate.

Aceasta a fost viața mea timp de doi ani nebuni. Gândurile și acțiunile mele controlau notificările electronice, tonurile de apel și conversațiile umplute până la refuz. Și, deși fiecare fibră a sufletului meu dorea să găsească timp pentru toate treburile în programul meu supraîncărcat, nu îmi reușea nicidecum.

Și asta până 6 ani în urmă, când am fost binecuvântată prin chipul calm, fără griji și cu miros de flori al unui copil.

Când aveam nevoie să plec, ea începea să caute o coroană strălucitoare în geanta mea.

Când trebuia să fiu undeva cinci minute în urmă, ea mă ruga să-i fixez jucăria de scaunul automobilului.

Când trebuia să iau o gustare rapidă, ea se oprea brusc ca să vorbească cu o femeie mai în vârstă, care semăna cu bunica ei.

Când aveam doar treizeci de minute pentru a ajunge undeva, ea îmi cerea să opresc căruciorul ca să mângâie fiecare câine care trecea pe alături.

Când aveam o agendă completă, care începea la 6 dimineața, ea îmi cerea să sparg ouă și foarte încet și cu grijă începea să le amestece în mixer.

Acest copil lipsit de griji a fost mereu pentru grăbita de mine un adevărat cadou. Dar atunci n-am înțeles. Când trăiești o viață nebună, viziunea ta asupra lumii devine foarte îngustă – tu vezi doar ceea ce urmează pe ordinea de zi. Și tot ceea ce era imposibil de bifat în program era o pierdere de timp .

Ori de câte ori copilul meu m-a facut să mă abat de la program, am avut o scuză „Nu avem timp pentru asta”. Prin urmare, cele două cuvinte pe care le -am spus de cele mai multe ori copilului meu iubit în viață au fost: “Hai, mai repede”.

Începeam discuția astfel:

Vino repede, ne grăbim.

Și se termina cu expresia:

Vom pierde totul, dacă nu ne grăbim.

Și începeam ziua la fel:

Grăbește-te și mănâncă micul dejun. Grăbește-te și îmbracă-te.

Și încheiam ziua mea cu același cuvânt:

Perie-ți dinții, cât mai curând posibil. Urcă rapid în pat.

Și, deși cuvântele “rapid” și “grăbește-te” puțin sau în niciun fel nu afectau viteza copilului meu, le spuneam oricum. Chiar mai mult decât cuvântele “te iubesc”.

Adevărul doare, dar adevărul vindecă…și mă ajută să devin o mamă cum aș vrea să fiu. Dar într-o zi totul s-a schimbat. Am luat-o pe fiica mea cea mare de la grădiniță, am venit acasă și am coborât din mașină. Acest lucru nu s-a întâmplat atât de repede pe cât și-ar fi dorit fiica cea mai mare, și i-a spus surorii mai mici:“Cât ești de lentă!”. Și când copila și-a trecut brațele după gâtul meu și a oftat exasperat, m-am văzut pe mine în chipul ei – aceasta a fost o priveliște sfâșietoare.

Am pus presiune în mod constant, am împins și grăbit micul copil, care dorea doar să se bucure de viață. Mi s-au deschis ochii. Și dintr-o dată am văzut clar ce rău existența mea grăbită aduce copiilor mei. Deși vocea mea tremura, m-am uitat în ochii copilului meu și i-am spus: “Îmi pare rău că te-am făcut tot timpul să te grăbești. Îmi place că nu te grăbești niciunde, și vreau să fiu ca tine.”

Ambele fiice s-au uitat la fel de surprinse la mine, și fața celui mic s-a luminat de bunătate și înțelegere. “Promit să fiu mai răbdătoare de acum înainte”, i-am spus și am îmbrățișat copilul meu creț, care strălucea de promisiunea neașteptată a mamei ei.

A fost destul de ușor să alung “grăbește-te” din vocabularul meu. Mult mai greu a fost să acumulez răbdare, să-l aștept pe copilul meu care nu se grăbea nicăieri. Pentru a ne ajuta reciproc, am început să-i ofer un pic mai mult timp pentru a se pregăti, atunci când trebuia să mergem undeva. Dar uneori, necătând la aceasta, întârziam. Atunci mi-am promis că voi întârzia doar acești câțiva ani, cât ea este încă mică.

Când ne plimbam sau mergeam la magazin, îi permiteam ei să dea ritmul. Și atunci când ea se oprea pentru a admira ceva, eu îmi alungam planurile din cap și pur și simplu o urmăream. Am fost martoră la expresiile de pe fața ei, pe care nu le-am mai văzut înainte. Am studiat adânciturile de pe mâinile ei și micile riduri în jurul ochilor atunci când zâmbea. Am văzut cum alți oameni răspundeau, atunci când ea se oprea ca să vorbească cu ei. Mă uitam cum ea studiază insecte interesante și florile frumoase. Ea era un cercetător, și eu am realizat că cei care contemplează în lumea noastră nebună – sunt daruri rare și uimitoare. Fiica mea a fost un cadou pentru sufletul meu agitat.

Promisiunea să încetinesc a fost făcută în urmă cu aproape trei ani. Și de atunci a trebuit să depun mult efort pentru a trăi într-un ritm mai lent, să nu fiu distrasă de agitația de zi cu zi și să acord o atenție la ceea ce este cu adevărat important. Din fericire, cea mai mică dintre fiicele mele îmi amintește mereu despre asta. De fapt, într-o zi ea mi-a amintit-o încă o dată.

Într-o zi de vacanță am mers împreună, după o plimbare cu bicicleta, să cumpărăm înghețată. După ce am cumpărat-o, fiica mea s-a așezat la o masă în apropierea cortului, admirând cornul rece din mână. Dintr-o dată a pronunțat:“trebuie să mă grăbesc, mamă?”

Aproape am plâns. Probabil cicatricele din viața grăbită din trecut niciodată nu vor dispărea complet, m-am gândit cu tristețe.

Și, în timp ce copilul meu se uita la mine, încercând să își dea seama dacă este nevoie să se grăbească, am realizat că am acum o alegere. Aș fi putut sta și să mă gândesc cu tristețe cum de multe ori în viața mea am grăbit-o… sau aș putea sărbători faptul că astăzi eu încerc să fac lucrurile diferit.

Am decis să trăiesc cu ziua de azi.

“Nu e nevoie să te grăbești. Doar nu te grăbi” – i-am spus încet. Fața ei s-a luminat imediat iar umerii s-au relaxat. Și așa ne-am așezat una lângă alta, bârfind, despre ceea ce vorbesc când cântă la o chitară hawaiiană copiii de 6 ani. Au fost chiar și momente când am stat în tăcere, zâmbind una alteia și admirând împrejurimile și sunetele din jurul nostru.

Brusc, fiica mi-a întins o linguriță cu înghețată și mi-a spus u mândrie: „Am păstrat ultima linguriță pentru tine, mamă”. Când am lăsat bucățele de gheață să îmi potolească setea, am realizat că numai ce am semnat un contract pe viață.

I-am dat copilului meu un pic de timp … și în schimb, mi-a dat ultima lingură și mi-a reamintit că aroma devine mai dulce și dragostea vine mai profundă atunci când te oprești, fără să te grăbești prin viață.

Și acum, orice aș face…

…consumul fructelor cu gheață;

… alegerea florilor;

… punerea centurii de siguranță;

… ciocnirea ouălor;

…căutarea scoicilor de mare;

…admirarea buburuzelor;

…sau pur și simplu mersul pe jos…

… nu voi spune: „Nu avem timp pentru asta!”.Pentru că, în esență, aceasta înseamnă : „Noi nu avem timp de a trăi”.

Să te oprești și să te bucuri de plăcerile simple ale vieții de zi cu zi – aceasta înseamnă să trăiești cu adevărat.