Încerc să cuget la mine, să îmi văd bârna din ochi. Normal, nici nu o pot vedea bine, mai e muult până acolo... Dar chiar si aşa: nu mă mai înghit pe mine... Mă consum foarte mult încercând să fiu mai bună, dar fără rezultate. De cele mai multe ori îmi vine să plâng, atât de mult am de luptat, de smuls din mine.
Am citit în cartea "Cu durere si dragoste pentru omul contemporan" de părintele Paisie (încerc de cel puțin o lună să o termin) că inima împietrită are leac: zilnic câte unul din canoanele Maicii Domnului.
O altă mare problemă sunt cărțile. Trebuie să pun un maaare "full stop" :)) , căci tare mă tem că nu mai respect raportul calitate-cantitate. Sper să găsesc o cale, dar va trebui să lupt si pentru asta, căci, spre rușinea mea, nici dreaptă socoteală nu pot visa să am.
Sper si eu la mila lui Dumnezeu, căci altfel.. -n% sanse de mântuire.
Ca de obicei, îmi pun fel si fel de întrebări. Cea mai recentă ar suna cam aşa: de ce trebuie să se îmbrace oamenii frumos aproape peste tot dacă nici nu sunt atât de admirați pe cât de mult s-au îngrijit? ,apoi urmează: când să mai purtăm si haine urâte?
Sunt niste clişee pentru mine.
Abia am scăpat acum o săptămână-două de o viroză, sper să nu mai facem altele. Cui i-ar plăcea?
O săptămână frumoasă!
Draga Maria,
RăspundețiȘtergereEu am 33 de ani si, din ceea ce am trăit, am ajuns sa mă simt rău dacă arat bine: eu sunt cam slabutza și văd că femeile ori mă invidiaza, ori devin complexate și nu rabd deloc sa le pun in astfel de stări. Și din păcate, cu toate fustele lungi și halatul larg de laborator care reprezintă uniforma mea zilnică, s-au găsit bărbați (însurați) să pună ochii pe mine. Nu știu dacă e bine, dar la mine îngrijirea se referă la a nu atrage atenția: să fiu curata, să nu miros urat, să nu fiu respingătoare, să nu am fustele prea lungi sau vreun aspect vestimentar prin care sa atrag atenția asupra mea. Nu sunt mulțumită personal cu asta, uneori simt că am făcut eforturi să mă urâțesc, dar nici să-mi fac aproapele a să sufere din cauza aspectului meu fizic nu pot sa rabd, e prea chinuitor. Cred ca e cu totul altfel la vârsta ta, bunul Dumnezeu să-ți ajute sa găsești o soluție.
Ah, este mult mai dificilă si cu adevărat problematică situația despre care îmi spuneți! La mine nu e chiar atât de problematic, este doar o nelămurire pe care încerc să o descopăr mai ales când trebuie să îmi cumpăr haine... Fiind vacanță, am intrat la program de plimbări :) şi, tot mergând prin parc, văd atâta lume îmbrăcată sofisticat, multe cochetării.. si, totuși, 1. oamenii sunt stingheriți, 2. nu stau prea mulți să se bucure de ținutele lor. Îmi pare atât de rău si când lumea face caz de piesa vestimentară a lui x sau y.. aş vrea o eliberare generală de această problemă, a vestimentației... Desigur, nu trebuie confundată îngrijirea cu "dichiseala" (nu am un cuvânt mai nimerit acum). Pentru mine, este foarte dificil si câteodată obositor să îmi iau haine cât mai drăguțe (mai ales când nu găsesc!). Doamne, ajută! Doresc din tot sufletul să treceți cu bine peste toate ispitele!
ȘtergereDoamne ajuta, Maria!
RăspundețiȘtergereSi eu am deseori aceasta problema. Cel mai greu imi e cu hainele de serviciu. Lucrez in domeniul bancar si la birou sunt nevoita sa port haine foarte diferite fata de cum ma imbrac in restul timpului. Nu ma simt deloc in largul meu, dar trebuie sa respect codul vestimentar impus.
Numai bine!
Corina
Un fel de uniformă (mai îngăduitoare, totuşi) pentru o altă vârstă :) Vă înțeleg foarte bine. M-am uitat de multe ori la cei care sunt nevoiți să respecte anumite norme de îmbrăcăminte. Opt ani de zile am purtat uniformă, drept pentru care am o oarecare reținere în ce privește cămășile albe. Desigur, va trebui să renunț la copilăria asta, nu pot să las deoparte o cămașă elegantă pentru niște mici probleme interioare :) Mă întreb cu groază cum o fi să porți 30-40 de ani o "uniformă"? :( - cu tot cu entuziasmul meu nestăvilit de a ajunge mare.
ȘtergereDoamne, ajută! Numai bine!
Ce suflet frumos poti avea, Maria! Dumnezeu o sa-ti calauzeasca pasii mereu, nu te framanta peste masura. Asa am fost si eu un copil sensibil si am ramas cu sensibilitatea asta care ma chinuie acum. Dar Domnul e cu noi. Te imbratisez, as scrie mai mult, dar nu vreau sa stric frumusetea randurilor asternute de tine. P.S. Ma tin sa-ti zic de ceva vreme ca si mie mi-a murit un frate si inteleg prin ce treci, el avea atunci 12 ani, eu mergeam pe 16. A fost crunt, nu am avut alti frati cu care sa-mi mangai apoi zilele, dar Dumnezeu a fost bun si mai tarziu au aparut pe lume cei doi frati ai mei, chiar daca suntem frati doar de tata, Andrei si Alexia, unul are 11 ani si Alexia 9. In timp va ramane doar o amintire dureroasa, nu va mai dura atat de viu si crud cum e acum... iti zic asta pentru ca la mine au trecut 17 ani de la acel moment crunt... Te imbratisez, copil frumos!
RăspundețiȘtergereDumnezeu să îl odihnească!
ȘtergereGrea încercare :( E voia Domnului, nu o pot înțelege... oricum, Îi sunt recunoscătoare că eu mai am 5 frățiori care să mă consoleze, chiar dacă toți au aceeași durere... vorba aceea "unde-i unul, nu-i putere la nevoi si la durere". Mulțumesc pentru cuvintele de mângâiere! Doamne, ajută!