Ca fată crescută la bloc, muncile agricole nu sunt nici pe departe punctul meu forte, însă, din când în când, mai ajut la treburile care se ivesc. Așa s-a întâmplat și ieri, când am mers la cules de vie. O zi însorită de toamnă, luminată și de zâmbetele celor prezenți și încălzită de ciripelile familiei (cele 3 generații) reunite aproape în întregime. În sfârșit, Anastasia (are acum 2 anișori și jumătate) a putut înțelege mai bine versurile cântecelului pe care i-l cânt de o lună încoace: "Strugurele must se face/ Și nouă mustul ne place,/ I-i-i,/ Veniți copii la vii". O parte plăcută, nu am să ascund, este și micuța agapă cu care bunicii ne răsplătesc.
Astăzi resimt destul de puternic oboseala celor câteva ore de cules roada viei, însă amintirea dulce a voioșiei din atmosferă, a gecii mele care se asorta cu frunzele toamnei, a razelor cu strălucirea atât de neobișnuită pentru octombrie, care se răsfrângea prin boltă, a culorii fermecătoare pe care o căpătau strugurii în lumina soarelui și a apusului cu care privirea întemnițată între betoane s-a delectat prea puțin timp îmi va rămâne în suflet pentru restul vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu ai idee cât mă bucură să citesc impresiile cititorilor mei ❤